19.04.2019Mediafax:

STUDIU Comunitatea momârlanilor din Valea Jiului – prima parte

Alexandra Otilia Felea

De formație sociolog/antropolog, a studiat la Școala de Studii Politice și Administrative, București
– Studii de licență: sociologie și antropolgie (2010 – 2013)
– Masterat: Științe politice și guvernare (2013 – 2015)

 

 

 

 

Introducere

Această cercetare are ca temă de studiu comunitatea rurală a Văii Jiului, momârlanii. Valea Jiului a reprezentat de-a lungul timpului terenul unor cercetări care au urmărit aspecte legate de comunitatea muncitorească dezvoltată în jurul exploatărilor miniere.

Comunitatea rurală s-a aflat mereu în umbra mineritului. Minerul a reprezentat, de cele mai multe ori, tema cercetărilor întreprinse în Valea Jiului, în timp ce momârlanul, ca temă de cercetare, a fost studiat din punctul de vedere al relației muncitorești cu mina.

Astfel, cercetările în acest domeniu se axează pe miner și comunitatea muncitorească, în timp ce subiectul momârlanilor este tratat într-un număr mic de cercetări, și acestea având ca temă principală de cercetare comunitatea muncitorească.

Ceea ce se ascunde sub această etichetă de comunitate muncitorească, care creează impresia unui tot, este ce am putea numi un mozaic etnic. În centrul acestui mozaic se află populația autohtonă a Văii Jiului, a cărei evoluție sub forma comunității reprezintă tema centrală a acestei cercetări.

Astfel, studiul de față urmărește formarea și evoluția până în forma actuală a comunității rurale a Văii Jiului, precum și modul prin care momârlanii și-au însușit de-a lungul existenței sub forma comunității o serie de identități situaționale ca răspuns față de factorii externi care s-au interpus în anumite perioade istorice cu evoluția acestei comunități.

Considerăm, astfel, că această comunitate reprezintă un subiect demn de cercetat din punctul de vedere al modului prin care s-a realizat interacțiunea ruralului Văii cu industria care astăzi îi oferă identitate în viziunea outsiderilor, precum și modul în care proximitatea spațială a dus, în timp, la coexistența ruralului cu industria respinsă inițial cu fervoare.

Familii de momârlani la Nedeie (arhiva familiei Ungur)

Capitolul I – Comunitatea momârlanilor din Valea Jiului

1.1 Valea Jiului

Valea Jiului este o depresiune intramontană, situată în Carpații Meridionali, în sudul județului Hunedoara, pe cursul celor două Jiuri: Jiul de Est și Jiul de Vest.  Depresiunea este înconjurată de munții Retezat, Parâng, Șureanu și Vâlcan.

Condițiile geografice au favorizat dezvoltarea unei ocupații de bază a populației locale ce consta în creșterea animalelor precum și practicarea, la scară restrânsă, a agriculturii. Ulterior, descoperirea potențialului industrial al zonei și începerea exploatării miniere a așezat pe un alt făgaș evoluția întregii depresiuni.

Pentru a putea urmări această dezvoltare a populației din Valea Jiului considerăm necesară prezentarea formelor de locuire descoperite aici de-a lungul erei noastre precum și modul în care acestea au evoluat în forma actuală de locuire a acestei depresiuni.

“Înainte de descoperirea zăcămintelor de cărbune, populația autohtonă era curat românească, ocupația ei era exclusiv cultura vitelor.”[1]

1.2 Scurt istoric

Urme ale locuirii în zona Văii Jiului au fost descoperite datând din primele secole ale erei noastre, dintre acestea, precizăm existența unei cetăți dacice din apropierea comunei Bănița de azi: „Pe o înălțime denumită Dealul Bolii (circa 1000 de metri altitudine), în apropierea comunei Bănița, a fost descoperită o cetate dacică puternic fortificată, importantă verigă în sistemul defensiv al fortificațiilor din Munții Orăștiei. Înconjurată din trei pârți de pante prăpăstioase, cetatea era accesibilă numai în partea ei nordică, acest unic drum fiind succesiv fortificat cu un val de piatră și pământ (a doua jumătate a secolului II-lea, înainte de Cristos), cu un zid din blocuri de calcar, cu o incintă ce înconjura una din terasele platoului cu o incintă a acropolei și un zid, toate datând din vremea lui Burebista (cca. 82-44 înainte de Cristos).”[2]

Din aceiași perioadă, conform lui Velica și Shreter, s-au descoperit urme de minerit roman, descoperire întărită de existența la Muzeul Mineritului a bustului zeității romane Ares, descoperit la Petroșani: „Descoperirile arheologice au arătat că romanii au extins exploatarea aluviunilor aurifere şi la izvoarele Jiului.”[3] Această informație atestă interesul romanilor, imperiul care a determinat dezvoltarea regiunii Dacia, pentru resursele de subsol aflate în Valea Jiului. Aceasta este prima mențiune referitoare la remarcarea potențialului resurselor naturale din Valea Jiului.

Localitățile Văii Jiului, ca forme de așezare umană, sunt pomenite pentru prima dată în anul 1493, în actul de danie al regelui maghiar Vladislav al II-lea Jagielo, sub numele: „Peterella (Petrila), Malee (Maleia de lângă Petroşani), Ratond (Rotunda, sau după unii autori Lonea), Nyakmezeu (Câmpu lui Neag), Murylowar-Marisowar (Merişoara în Vulcan), iar puţin după aceea, la 1501, lângă acestea se mai aminteşte Kaprisowar (Căprişoara în Vulcan).” [4]

În perioada 1700, conform monografiei realizată de Sebastian Stanca, în Valea Jiului exista un popor unitar cu o bună organizare locală, singurul mod prin care aceștia erau separați fiind cursul celor două Jiuri: „unii erau de pe Jiul de Jos și ceilalți de pe Jiul de Sus”.[5] Conform aceleiași surse, aceștia întrețineau legături permanente cu românii din Oltenia, „aveau organizația lor străveche și unitară asemenea celor din Muntenia”[6]: existau slogăbirăi[7] români care redactau zapişele[8] , precum şi diaci[9] plătiţi în zloţi[10].

Conform lucrării lui Shreter și Velica, în anul 1720: „Documentele cartografice ale austriacului Fridrich Schwantz arată că întreaga depresiune a Petroşanilor era intens populată cu gospodării risipite pretutindeni de-a lungul ulucului intracarpatic părând a forma un singur mare sat de la un capăt la altul. Era o risipire generală de sălașe și grupuri de case și numai câteva adunări de gospodării, ici și colo, în apropierea Văii Jiului, formau nucleele unor sate care, ulterior, au devenit localitățile de astăzi.”[11]

Anul 1733 este considerat de aceiași autori ca fiind etapa „populării pastorale” a zonei: „numărul locuitorilor sporind prin așezarea mai multor familii venite de peste munți la bogatele pășuni și fânețe din acea regiune.”[12]

Această comunitate pastorală s-a dezvoltat de-a lungul mai multor generații, fiind singura populație așezată în Valea Jiului, până la descoperirea zăcămintelor de cărbune în anul 1780,  începerea exploatării lor în anul 1840 și, la scară largă în anul 1848.

Odată cu începerea exploatării miniere, în zonă au fost colonizați meșteri și muncitori din diferite zone ale Imperiului Austro-Ungar. Astfel, acest moment a marcat întâlnirea populației autohtone cu populația colonizată: „Pe urmă, după descoperirea cărbunelui și începerea exploatării lui, sigur că au venit oameni din toate țările: italieni, pentru că erau meșteri în lucrările cu lemn, austrieci, polonezi, poliaci cum le zicea, maghiari, nemți, și atunci sigur că s-a format aicea o populație amestecată așa cu fel de fel de oameni de pe diferite meleaguri ale țării cât și țări învecinate și, în dorința de a exploata terenul, cărbunele, au cotropit, au luat cu forța de la țărani terenurile lor și atunci ei au fost alungați din localitate, pe dealuri, pe munți și de aceea e o antipatie, o neînțelegere între cei veniți și ceilalți.”[13]

1.3 Momentul întâlnirii autohtonilor cu populația colonizată în Valea Jiului

Momentul întâlnirii dintre autohtoni şi populaţia colonizată este descris de Sebastian Stanca în „Monografia istorico – geografică a localității Petroșani”, în capitolul cincisprezece al lucrării, numit „Coloniştii străini”.

Acesta consideră modul în care locuitorii au fost deposedați de terenuri ca fiind abuziv şi îl descrie astfel: „Ţăranii români, neatinşi până atunci de dezavantajele spiritului de exploatare, au fost traşi pe sfoară şi înşelaţi în modul cel mai criminal de această haită de speculanţi. Unora li s-a <<cumpărat>> pământul după ce au fost îmbătați cu alcool. Altora li s-a cumpărat și plătit pământul pe prețuri de batjocură. Pe scurt, oamenii au fost pur și simplu jefuiți. Li s-au luat apoi pământurile cu forța, fără nicio formalitate de expropriere și fără să fie măcar răscumpărate; li s-au luat pământurile cu amenințări, cu jandarmi și agenți financiari plătiți anume în acest scop de cei interesați.”[14]

Acest moment poate fi considerat incipient în evoluția comunității momârlanilor, ca o comunitate separată de restul populației din depresiune, această separație având la bază conflictul pentru pământ.

Cauzele acestei disocieri a populației autohtone, de populația colonizată, sunt considerate de etnologul Marcu Jura ca fiind de natură materială, exogenă „ […] o fost un conflict normal, adică, barabele or venit și le-or luat tot, cele mai bune terenuri […]”.[15]

Astfel, baza materială care a generat desfășurarea conflictului a fost reprezentată de pământ, prin factorii externi care au determinat colonizarea spațiului, în vederea demarării lucrărilor de exploatare minieră. Acești factori externi pot fi identificați ca industriașii care, la momentul respectiv, au realizat potențialul industrial al zonei și au demarat lucrările de exploatare a acestuia.

Apariția comunității momârlanilor poate fi explicată prin existența conflictului, ca factor care a dus la reducerea legăturilor sociale dintre momârlani și populația colonizată. Simmel, prin teoria conflictului, apreciază necesitatea acestuia în funcționarea societății, în timp ce von Wiese îl consideră „cazul extrem al acestui proces de disociere a legăturilor sociale.”[16] În această viziune, conflictul ca componentă necesară a evoluției societății, a condus la limitarea legăturilor sociale, ca reacție apărută la nivelul comunității locale referitor la industrializarea forțată a unei zone depresionare, închisă, cu specific rural și legături reduse cu zonele din afara depresiunii. Acest conflict nu s-a desfășurat niciodată prin confruntări fizice, pe de altă parte, s-a manifestat printr-o delimitare spațială a zonelor locuite și frecventate de barabe, respectiv de momârlani şi prin evitarea interacțiunii dintre aceștia care, atunci când se realiza, era însoțită de ironie la adresa celorlalți, considerați inferiori.

În acest sens, conform teoriei alegerii raționale, conflictul rezultat, din motivele mai sus enumerate, în urma întâlnirii celor două populații, cea a colonizaților și cea a autohtonilor, a dus la întărirea relațiilor de cooperare între autohtoni. Momârlanii, prin încrederea dobândită de interacțiuni sociale anterioare, cu o anumită întindere în timp, au format o comunitate, angajându-se într-o formă de conflict simbolic cu populația colonizată. Această confruntare fiind caracterizată, conform teoriei, de intenționalitatea actorilor participanți precum și un profund sentiment de solidaritate.

Analizat prin prisma schimbării sociale, momentul poate fi reprezentat, în viziunea lui Alain Touraine, drept mediul de elaborare a noilor valori. În cazul comunităţii studiate, aceste valori sunt rezultantele selecției sau creării unor practici specifice, care determină formarea a ceea ce poate fi interpretat drept un model cultural aparte al momârlanilor.

Edward Sapir sesizează, într-o serie de articole din volumul Anthropology, necesitatea unei analize minuţioase a gesturilor cu caracter simbolic ale indivizilor deoarece acestea, privite din exterior generează „formele declarate ale culturii”. Conform lui Sapir, personalitatea este cea care creează microcosmosul cultural, a cărui versiune metaforică este cultura oficială. Astfel, este subliniată necesitatea unei incursiuni în ceea ce poate fi considerată, la un nivel superficial, cultura specifică momârlanilor.

1.4 Construirea identităților – momârlanii și barabele

„Pentru început, […] avem faţă în faţă două identităţi diferite, cea a momârlanului (localnicul zonei) şi cea a barabei (cel venit din alte zone). Aceasta doar pentru o scurtă perioadă, căci este absurd să ne gândim că întâlnirea dintre cei doi va lăsa neschimbată identitatea fiecăruia.”[17]

Odată plasat în timp, momentul ce a coincis colonizării zonei în vederea extracției miniere, trebuie analizat cu atenție, constituind momentul esențial în construirea identităților colective ale Văii Jiului.

Conceptul de identitate colectivă este definit de sociologul Richard Jenkins ca „interacțiune dialectică a proceselor de definire interne și externe”.[18] Astfel, raportat la studiul nostru, conceptul descrie poziţiile contradictorii ale celor două comunităţi, raportarea diferită la procesul de minerit care a dus la constituirea identităţilor diferite. Jenkins consideră că acest proces constă, pe de o parte, în capabilitatea indivizilor comunităţii respective, momârlanii aici, de a se diferenţia prin anumite criterii, cel al ocupaţiei de bază în cazul studiat, de restul indivizilor, precum şi dobândirea „unui sentiment de apartenență în cadrul subgrupului lor”.[19]

În al doilea rând, consideră Jenkins, acest proces de autoidentificare ca grup trebuie să fie recunoscut de outsideri pentru ca procesul de formare a identității de grup să apară în forma obiectivată. În acest sens vom analiza procesul atribuirii de către străini a denumirii de momârlani autohtonilor.

„Identitățile culturale nu sunt esenţe ci sunt poziţionări. De aceea, întotdeauna avem de a face cu o politică a identităţii, o politică a poziţionărilor”[20] Astfel, aceste poziționări sunt determinate de modul diferit de raportare a locuitorilor Văii față de Mină ca fenomen complex ce induce o reordonare a realităților cotidiene. Aceasta poate fi acceptată, în cazul populației colonizate sau, respinsă, în cazul autohtonilor.

În acest sens, o importanță deosebită o are scurta analiză a celor doi termeni: momârlan respectiv barabă. Alin Rus sesizează și analizează în lucrarea sa „Valea Jiului – o capcană istorică” nuanța peiorativă cu care cei doi termeni sunt inițial folosiți: „Însă, <<confruntarea>> are loc doar la nivel de limbaj, cele două grupuri dezvoltându-şi bogate reprezentări despre identitatea celuilalt, reprezentări în care se ascund multe nuanţe peiorative. Se pare că cele două grupuri mai sus numite şi-au dezvoltat un fel de dialectică a persiflării, pe care o puneau în joc aproape de fiecare dată când se întâlneau. Persiflarea viza în special aspecte legate de obiceiurile celuilalt, aspecte a căror funcţie putea rămâne necunoscută <<outsiderului>>.”[21]

Astfel, termenul de barabă este explicat de Dumitru Gălățan astfel: „Barabă, barabe (reg) – s.f. – nume specific zonei dat de ţăranii localnici din Valea Jiului muncitorilor veniţi din alte părţi, în jurul anilor 1840, la lucrările de deschidere a minelor de cărbune; cu sens peiorativ, fără loc stabil în zonă (venitură).”[22]

Trebuie menționat că termenul nu mai este folosit în limbajul curent decât sub formă de glumă sau în cadrul lucrărilor de specialitate. Pe de altă parte, termenul „momârlan” s-a păstrat în vorbirea curentă, existând mai multe ipoteze legate de originea acestuia:

– Prima ipoteză prezintă termenul ca provenind din maghiarul ’’maradvany’’, care înseamnă „rămășiţe”. Potrivit acestei ipoteze, momârlanii ar fi fost numiți așa de către ungurii colonizați în Vale, cu sensul de populație existentă anterior venirii lor pe acest teritoriu.

– Cea de-a doua ipoteză se referă la originea italiană a cuvântului. Conform acestei ipoteze, muncitorii italieni i-ar fi denumit astfel pe localnici prin asemănarea acestora cu ciobanii din zona de proveniență a muncitorilor și anume regiunile Bellano și Udine. În acest sens, termenul denumește oameni „neînţărcaţi, băutori de lapte”.

– Cea de-a treia ipoteză este enunţată de Ioan Dan Bălan „numele momârlanilor provine de la Momârlele (Oamenii de Piatră, uneori purtând şi denumirea de Momâi) de pe munţii lor, momârlanii fiind locuitori din ţinuturile momârlelor.  Momârle care în vechime au avut rol ritualic. Şi, în felul acesta, putem înţelege şi mândria locuitorilor din ţinuturile momârlelor de a se numi momârlani. Ei, care nu au aşteptat sfârşitul de mileniu doi să vină nişte străini să le dea un nume.”[23]

Primele două ipoteze sunt respinse de Dumitru Gălăţan într-un articol al revistei de etnografie „Miorița”, sub motivul că populația și-a însușit termenul, ca dovadă că el este și astăzi folosit în mod curent. Acesta argumentează că originea peiorativă, conform primelor două ipoteze nu ar fi condus nicio populație la acceptarea și însușirea acestei denumiri.

Cea de-a treia ipoteză este respinsă de Dimitre Marcu Jura, acesta argumentând, în timpul unei discuții purtate pe această temă, că momârlele nu au jucat roluri ritualice din moment ce, spune Jura, nu au fost descoperite semne care să indice astfel de întrebuințări ale blocurilor înalte de piatră.

De asemenea, Jura respinge și ipoteza conform căreia momârlele ar fi putut juca un rol de orientare deoarece, spune acesta, ciobanii cunosc foarte bine locurile. Momârlele, consideră el, sunt folosite de ciobani ca paratrăznet. Jura precizează că a simțit pe pielea lui utilitatea acestor blocuri de piatră când se afla cu turma de oi în munte. De asemenea, conform lui Jura, blocurile înalte de piatră au fost constant înălțate, în acest scop, de către ciobanii care străbat zonele montane înalte unde acestea sunt poziționate.

Fiecare dintre ipoteze este susținută și combătută cu diverse argumente. Ne aflăm, însă, în imposibilitatea oferirii unui răspuns sigur în această privință. Cert este că această denumire a fost oferită autohtonilor de către populația colonizată aici după începerea exploatării miniere.

Scopul aceste lucrări nu este și nu poate fi de a demonstra veridicitatea uneia și falsitatea celorlalte, ci, conform lui Alin Rus: „La ora actuala a cauta originea acestui termen este puțin desuet. Important e sa vedem ce reprezintă el astăzi, cum este definit si receptat ca marcă identitară: identificările și heteroidentificările legate de el.”[24]

Astfel, azi, dispariţia din vocabularul curent al termenului barabă, precum şi folosirea tot mai rară a termenului momârlan, în general de către populația din orașe, pentru a defini comunitatea rurală a Văii şi aproape deloc în cadrul comunităţii, denotă relaxarea relaţiilor precum și o mai mare deschidere din partea momârlanilor față de oraș. Această deschidere se manifestă prin mutarea multor membrii din comunitate la oraș sau angajarea acestora în locuri de muncă aflate la oraș. Nostalgicii folosesc următoarea expresie pentru acest fenomen: „m-am/ ne-am bărăbit”, cu sensul de a te muta la oraş, a părăsi comunitatea rurală.

1.5 Despre comunitate

Analiza momentului pe care îl considerăm marcant în formarea ca şi comunitate a momârlanilor trebuie însoţită de o clarificare a conceptului de comunitate din moment ce acesta constituie unul dintre conceptele de bază ale lucrării.

În acest sens, antropologul Vintilă Mihailescu realizează o analiză a conceptului de comunitate socială, urmărind cele mai importante referinţe în acest domeniu.

Astfel, este identificată, în viziunea lui Tonnies, diferenţa între comunitate şi societate. Privite în antiteză, în viziunea acestuia, societatea reprezintă un model ideal, mecanic, în timp ce comunitatea este reprezentarea spontană, reală a indivizilor. Este de menţionat şi viziunea lui MacIver legat de comunitate ca şi „comunalitate de interese”[25]

La baza închegării unei comunităţi, spune Mihăilescu, stă existenţa unei relaţii sociale. Relaţia socială reprezentând în viziunea lui Weber sentimentul comun care produce o orientare mutuală a comportamentelor indivizilor. Astfel, concluzionează Mihăilescu: „construcția comunitară nu se întemeiază deci pe elemente obiective structurale, necesare și suficiente, cum ar fi relațiile de rudenie, vecinătatea sau chiar co-rezidența, ci pe un element subiectiv fundamental, care este semnificația pe care o au pentru actorul social toate acestea. În acest sens, comunitatea, pe lângă faptul ca este totdeauna un proces, ține mai degrabă de cultură decât de structură […].”[26]

În această interpretare, „spontaneitatea” lui Tonnies este redefinită prin „semnificaţiile împărtăşite” ale lui Weber devenid astfel „motorul unor procese de <<comunitarizare>> și nu rezultanta sau componenta <<naturală>> a unei structuri comunitare”.[27]

Astfel, ceea ce par a fi rezultatele procesului de comunitizare, se dovedesc a fi tocmai factorii care determină formarea acesteia, ceea ce presupune o abordare inversă a procesului, contrar imaginii formate printr-o observare superficială asupra fenomenului.

1.6 Comunitate izolată. Comunitate marginalizată.

„, […] trebuie deci să ne întrebam nu numai cu cine se alcătuiește o comunitate, ci și împotriva cui ?”[28]

Foarte importantă în acest caz este distincția făcută de Mihăilescu legat de “izolare” respectiv “marginalizare” ca procese distincte. În acesta caz ni se recomandă observarea dintr-un context social mai larg a procesului și ne este oferit exemplul “comunităților arhaice” ca cea din studiul de față, supusă contactului cu o putere colonizatoare și anume industria extractivă minieră. Astfel, Mihăilescu sesizează, ceea ce poate fi considerată o teză fundamentală a lucrării de față, și anume, existența celor două componente interdependente ale comunității și anume dinamica autonomă și cea externă a acesteia, concluzionând că: „în nici un caz (modul de organizare socială, raportat la aceste condiții) nu poate fi considerat o continuare naturală a unui mod de viață străvechi”. Acest lucru plasează comunitatea pe o axă logică a dezvoltării societale, a cărei apariție este determinată de modul de raportare la dinamica internă și externă, într-un anumit moment.

1.7 Raportul dintre mină și momârlani

„În lumea minerească ce se construia în jurul lor, reacția localnicilor a fost de autoexcludere: incluși prin forța împrejurărilor, s-au vrut excluși. Pentru aceasta, se vor diferenția la nivel discursiv, dar mai ales prin punerea în scenă a unor practici identitare.”[29]

Începerea exploatării miniere în Valea Jiului a impus colonizarea unui număr suficient de muncitori pentru a desfășura munca de extracție și prelucrare a cărbunelui. Autohtonii, după cum notează Alin Rus, nu posedau cunoștințele tehnice necesare.                     Momentul industrializării Văii a presupus exproprierea terenurilor în vederea exploatării lor. Acest demers a constituit motivul apariției unui conflict manifestat prin izolarea autohtonilor atât prin granițe simbolice, cât și spațiale, al delimitării teritoriale: „Viața socială a localnicilor s-a desfășurat separat de cea a noilor veniți, în spații distincte – cătunul și colonia, cârciuma momârlanilor și cârciuma minerilor, horele/nedeile și balurile pentru mineri etc.”[30]

Mamă și fiică în costum momârlănesc (arhiva familiei Ungur)

Desigur, aceste granițe nu au determinat o izolare totală a celor două comunități, una față de cealaltă, aceștia realizând, în primul rând, schimburi economice, de produse. Aceste schimburi se păstrează până azi, majoritatea locuitorilor fiind abonați la „lăptărese”. Lăptăreasa, numită de locuitorii din orașe „momârlanca cu laptele”, vinde laptele din gospodăria momârlănească locuitorilor din orașele Văii Jiului. Aceste femei mulg vacile la primele ore ale dimineții și coboară cu el în oraș, realizând un fel de livrare la domiciliu a produsului. Banii sunt plătiți la sfârșitul lunii. Acestea coboară de obicei duminica, înainte de slujbele bisericești, dar și în alte zile ale săptămânii, în funcție de abonament. Bineînțeles, această practică nu este singulară, produsele obținute în gospodărie fiind comercializate și în piețe. Acest mod de interacțiune nu este străin niciunui locuitor al Văii, fiind relatat și de Alin Rus:

„Ce fel de schimburi aveau loc între momârlani si outsideri?

În general schimburi economice bazate pe avantajul reciproc. Îmi amintesc ca, primele mele contacte cu momârlanii au fost, încă din copilărie, cu persoanele care ne aduceau laptele la domiciliu. Altfel spus, mai fiecare momârlan care ținea vaci si oi avea abonați la lapte printre orășeni. De obicei femeile momârlance veneau pe jos sau cu autobuzul din Dealul Babii sau Paroșeni cu desagii și cantele cu lapte, brânza și smântâna pentru abonați. Aceste relații care mai există în mică măsura pe alocuri și azi, s-au păstrat multă vreme, începând cu deschiderea primelor exploatări în zonă.”[31] Aceste schimburi economice au reprezentat, inițial, unica punte de legătură între momârlani și barabe.

Din punct de vedere al practicilor culturale, ”obiceiurile au fost reînvestite ca practici identitare”,[32] acestea au produs o izolare faţă de cultura muncitorească. Ulterior, la începutul Primului Război Mondial, a avut loc o intrare masivă în mină din partea populației momârlănești, aceasta reprezentând singura modalitate de a evita înrolarea în armată şi obligația de a lupta în război.

„De ce nu au vrut momârlanii să între în mină la început?

Păi, ei aveau de lucru acasă, numa′ când or renunțat la gospodărie or intrat la mină […] da, bine, era asta o modalitate de a scăpa de război sau ca faptul dacă era femeia văduvă sau bătrână sau bolnavă, rămânea un flăcău să o îngrijească pe ea și nu mai mergea pe front și, și care lucrau la mină erau scutiți de front.”[33]

Până la momentul respectiv activitatea minieră realizată de unul dintre ai lor se presupune că era considerată rușinoasă, fiind realizată doar de cei cu posibilități materiale modeste.

Preotul Pătrașcu nu consideră că acesta a fost motivul principal pentru care momârlanii au stat, în mare parte, departe de mină. Acesta consideră că refuzul de a se angrena în activitatea minieră era determinat de imposibilitatea momârlanilor de a se adapta la specificul cultural al barabelor. Având în vedere că muncitorii, la rândul lor, formau deja o formă de cultură muncitorească, iar din punct de vedere al practicilor curente, al limbii, se deosebeau între ei, fiind colonizați din diverse zone, momârlanii au evitat contactul cu străinii. Ca un motiv în plus, odată ce au acceptat să fie colonizați, aceștia și-au asumat posibilitatea de a fi nevoiți să se adapteze la condiții diferite de viață, în timp ce momârlanii s-au simțit obligați să o facă. Astfel, momârlanii au dezvoltat un sentiment de aversiune față de venetici. Ca urmare, posibilitatea de colaborare cu aceștia a fost exclusă inițial.

„Dar de ce era considerat rușinos să lucrezi la mină?

Nu era rușinos, nu era rușinos, dar nu, nu se înțelegeau ei cu barabele, nu, că ăia aveau alte concepții, alte, alt grai, alte vorbe și nu se înțelegeau îi considerau venetici și nu-i respectau sau nu-i aveau la suflet erau în conflict cele două grupuri dar de care m-am izbit și eu. Eu am chemat pe toți credincioșii la biserică, or zis <<Părinte, păi din case ne-o dat afară, gospodăriile le-o dărâmat, am fugit, am plecat, acuma și din beserică ne dați afară?>>, <<Nu vă dau afară, da′ biserica îi a celor ce vin la ea, voi veniți mai rar la biserică, noi să facem slujbe cu bisericile goale? În loc să vă bucurați că ei vin și ajută biserica.>>

Or fost ani de zile când o trebuit să-i lămuresc că oamenii au toți dreptul la biserică. Sunt lucruri cu care noi ne-am confruntat, sunt din ′62 în activitate, am peste 50 de ani de activitate în slujba bisericii și a comunității na și sigur că am trecut peste fel de fel de experiențe și întâmplări, totuși, cu ajutorul Lui Dumnezeu și răbdare, se rezolvă toate așa încât acum colaborăm foarte bine țăranii cu cei mai nou veniți, nu mai avem această antagonie. Mai în glumă mai în …, își mai amintesc <<Mă, tu ești moldovean mă!>>, <<Tu ești barabă>>. Eu le mai zic și lor la momârlani zic <<Băi, v-ați bărăbit și voi uite umblați îmbrăcați nemțește!>>, <<Păi nu ne mai cuprind hainele părinte>>, <<Păi faceți altele>>, Eee, ușor de zis greu de făcut.

Și acuma?

Acuma mai, bărbații mai sunt angrenați și în anumite servicii, chiar la mină, îs mai ocupați, lucră și la șut și la… acasă, se ducea la șut și venea acasă, începea alt șut, altă muncă. Acolo căutau servicii mai ușoare să nu se epuizeze complect de puteri și, sau se mai întâmpla că îi prindea somnul, mai trăgeau câte un pui de somn și șefii veneau : <<Mă, păi tu vii la lucru ca să dormi?>>, <<Apăi, domn șef, eu vin să mă hodin aici că de lucrat lucru acasă!>>. Știți? Dar sunt oameni harnici țăranii și mulți au lucrat și la mină 25 – 30 de ani și s-au pensionat și au și pensii bune și au și gospodării care au avut familie bună, soții, copii, bătrâni în casă, aicea de la 3- 4 ani, copilul este învățat să facă ceva, să meargă să grijească puii pe lângă cloșcă, să grijească mieii, să-i ducă la adăpat și-i învață de mici așa.”[34]

Modul de raportare al momârlanilor față de mină, este analizat de Maria Grecu, aceasta surprinzând două modele de raportare, preluate din teoria lui Moodie. Astfel, în timp ce muncitorii colonizați duc „o <<viață a minei>>, pe care le consideră atât de puternice încât ele pot <<schimba cu totul un individ>>, transformându-l într-o <<creatură a minei>>”[35], momârlanii, odată cu intrarea în mină abordează o atitudine diferită: <<oportunistă în raport cu munca>>, fără să-și însușească valorile minerești și păstrându-și intactă identitatea de origine, singurul profit urmărit de ei fiind cel material.”[36]

Astfel, momârlanii lucrează doar în sectoarele auxiliare ale minei, în special la suprafață, pe posturi care sunt mai prost plătite, aceasta pentru că, munca la mină era privită de aceștia ca o activitatea auxiliară, menită să aducă un venit în plus.

Alin Rus, prin observația participativă desfășurată în mină pe parcursul mai multor ani, reușește să surprindă modul în care se desfășoară relațiile dintre momârlani și barabe, prin dialoguri presărate cu glume şi ironii. „De multe ori atacurile critice vizează etnia oponenților. În acest caz lucrurile sunt mai greu de controlat, deoarece în ambele grupuri pot fi persoane care să aibă etnia criticată de către membrii celuilalt grup.

Una dintre replici vizează faptul că minerii de la front sunt în general moldoveni, în opinia celor ce lansează acest fel de atac oameni fără calitate din punct de vedere educațional.

Dialogul poate continua astfel:

<<- Tu vorbeşti, băi momârlanule, că eşti o putoare ca toţi momârlanii!

–                    Păi normal, că doar n-o să-mi rup spatele la mină când am de lucru acasă!

–                    Vezi băi, de aia merge mina prost, că-s mulţi de ăştia ca tine!

–                    Băi… eu în locul vostru n-aş deschide gura de atâta prostie. Hai, ziceţi: s-o mai născut vreun moldovean deştept după Eminescu?>>

Din prezentarea succintă a acestui tip de relaţii nu trebuie să se înţeleagă că între echipele care intră în astfel de dialoguri există o veşnică tensiune şi ură. Dimpotrivă, ei se ajută unii pe alţii şi în raporturile particulare.”[37]

Însă, la nivel identitar, după cum remarcă Magdalena Crăciun, aceștia se vor dori excluși din cultura minerească, ca rezultat al interacțiunii cu mina, aceștia „au selectat și au întărit/reînvestit elemente culturale pre-existente sau au inventat altele.”[38]

Gospodăria, observă aceasta, rămâne spațiul de referință al momârlanului, mina transformându-se uneori într-o anexă a acesteia. Mineritul joacă rolul de activitate suplimentară, sursă suplimentară de venit, iar mina, locul de procurare al diferitelor resurse necesare în gospodărie.

Însă, recent, urmările valurilor de disponibilizări dovedesc modul actual de raportare al momârlanului faţă de mină. Aceasta devine principala sursă de venit, în timp ce activităţile casnice asigură hrana, fiind reduse în aşa fel încât să poată fi realizate în completarea muncii la mină, sau de către alţi membri ai familiei: femei, bătrâni sau copii.

„Dacă mergeți prin Dâlja Mare, veți vedea multe case începute și neterminate spre exemplu, aproape finalizate, asta datorită faptului că multe exploatări miniere s-or închis, mulți or fost disponibilizați si n-or mai avut bani de materiale, pentru că ei aveau produse, deci ei se hrănesc din gospodăria proprie cum ar veni însă banii cel mai mult proveneau din serviciu pe care îl aveau la exploatarea minieră de regulă.

Și în afară de mină?

În afară de mină, acuma cei mai mulți care mai lucrează, mai lucrează la pază, care mai lucrează, însă acolo e o situație destul de nesigură în ceea ce privește remunerarea și i-a prins valul acesta cu închiderea minelor, cu casele practic unii dintre ei neterminate săracii, n-au mai avut posibilități pentru că, în general, produsele nu se mai achiziționează ca pe timpuri la centre și să fie aduse în oraș […]”[39]

NOTE ____________________________

[1]Sebastian STANCA, Monografia istorico-geografică a localității Petroșeni din Valea Jiului, Editura Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 1996, p. 8;

[2]Carol SHRETER, Ioan VELICA, Călătorie prin vârstele Văii Jiului – Istoria în date a Văii Jiului, Editura Destin, Deva, 1993, p. 8;

[3] Ibidem,  p. 11;

[4] Ibidem, p. 16;

[5] Sebastian STANCA, Monografia istorico-geografică a localității Petroșeni din Valea Jiului, Editura Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 1996, p. 42;

[6] Ibidem;

[7] SOLGĂBIRẮU – Funcţionar administrativ din fosta administraţie austro-ungară, sursa – http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/solgabirau.html , 31.05.2013;

[8] ZÁPIS – Document, dovadă scrisă, act, sursa – http://www.webdex.ro/dex/62009/zapis , 31.05.2013

[9] DIÁC1 – Scriitor de cancelarie și slujbaș al vistieriei din țările române; grămătic, uricar; p. ext. copist, sursa –  http://www.webdex.ro/dex/16670/diac , 31.05.2013;

[10] ZLO//T – Unitate a sistemului monetar în Polonia. 2)Monedă de aur (egală cu un galben) sau de argint cu circulație în unele țări din Europa, sursa – http://www.webdex.ro/online/dictionar/zlot , 31.05.2013;

[11] Carol SHRETER, Ioan VELICA, Călătorie prin vârstele Văii Jiului – Istoria în date a Văii Jiului, Editura Destin, Deva, 1993, p. 25;

[12] Ibidem, p. 26;

[13] Interviu cu Preotul Octavian Pătrașcu, arhiva personală;

[14] Sebastian STANCA, Monografia istorico-geografică a localității Petroșeni din Valea Jiului, Editura Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 1996, p. 55;

[15] Interviu cu etnologul Marcu Dimitrie Jura, arhiva personală;

[16] Pietre BIMBAUM, “Conflictul”, În: Raymond BOUDON, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997, p. 268;

[17] Alin RUS, Valea Jiului o, capcană istorică – Studiu de antroplogie culturală, Editura Realitatea Românească, 2003, p.21;

[18] „dialectic interplay of processes of internal and external definition” – Michele LAMONT, Virag MOLNAR, “The study of boundaries in the social science symbolic boundaries’’, Annual Review of Sociology, nr. 28, 2002, p. 170;

[19] „a sense of belonging within their subgroup”, Michele LAMONT, Virag MOLNAR, “The study of boundaries in the social science symbolic boundaries’’, Annual Review of Sociology, nr. 28, 2002, p.  170;

[20] Alin RUS, Valea Jiului o, capcană istorică – Studiu de antroplogie culturală, Editura Realitatea Românească, 2003, p.133;

[21] Alin RUS, Valea Jiului o, capcană istorică – Studiu de antroplogie culturală, Editura Realitatea Românească, 2003, pp. 21 – 22;

[22] Dumitru GĂLĂŢAN – JIEŢ, Graiul jienilor momârlani – Mic dicţionar, Editura Măiastra Târgu Jiu, 2012, p. 8;

[23] Ioan Dan BĂLAN, Elisabeta BOGĂȚAN,  “Consideraţii privind termenul de momârlan”, Miorița – Revistă de etnografie şi folclor, nr. 16-17, 2012, pg. 19-20;

[24] Interviu antropologul Alin Rus, arhiva personală;

[25] http://ro.scribd.com/doc/81164064/Comunitati-sociale , Şcoala Naţionalăde Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Ştiinţe Politice, Comunităţi sociale – Note de curs, Prof. Dr. VintilăMihăilescu, p. 40;

[26] Ibidem, p. 46;

[27] Ibidem;

[28] Ibidem;

[29] Magdalena CRĂCIUN, Maria GRECU, Răzvan STAN, Lumea Văii. Unitatea minei, diversitatea minerilor – Colecția de antropologie, Editura Paideia, Bucuresti, 2002, p 112;

[30] Magdalena CRĂCIUN, Maria GRECU, Răzvan STAN, Lumea Văii. Unitatea minei, diversitatea minerilor – Colecția de antropologie, Editura Paideia, Bucuresti, 2002, pp. 112 – 113;

[31] Interviu antropologul Alin Rus, arhivă personală;

[32] Magdalena CRĂCIUN, Maria GRECU, Răzvan STAN, Lumea Văii. Unitatea minei, diversitatea minerilor – Colecția de antropologie, Editura Paideia, Bucuresti, 2002, p. 115;

[33] Interviu preotul Octavian Pătrașcu, arhivă personală;

[34] Intreviu preotul Octavian Pătrașcu, arhivă personală;

[35] Magdalena CRĂCIUN, Maria GRECU, Răzvan STAN, Lumea Văii. Unitatea minei, diversitatea minerilor – Colecția de antropologie, Editura Paideia, Bucuresti, 2002, p. 37;

[36] Intreviu preotul Octavian Pătrașcu, arhivă personală;

[37] Alin RUS, Valea Jiului o, capcană istorică – Studiu de antroplogie culturală,  Editura Realitatea Românească, 2003, p. 83;

[38] Magdalena CRĂCIUN, Maria GRECU, Răzvan STAN, Lumea Văii. Unitatea minei, diversitatea minerilor – Colecția de antropologie, Editura Paideia, Bucuresti, 2002, p. 122;

[39] Interviu preotul Remus Pârlea, arhivă personală;

Articole recente


Raspunde

Trimite comentariu